De ce n-am călătorit când eram mai tânără și ce am învățat din asta

Ma văitam aici despre câte mi-am dorit să fac cu viața mea, dar am fost prea fricoasă pân' la 27 de ani când mi-am luat inima-n dinți, mi-am aruncat țoalele-ntr-un rucsac și am plecat în Thailanda. Cu un an înainte de asta mai făcusem un pas foarte important în direcția curajului când mi-am dat demisia din corporație ca să lucrez o vară în Spania, dar asta n-a cerut atât efort pentru că plecam acolo cu 2 prietene la un job care părea sigur și știam că-s dispusă să fac orice ca să plec din corporație, chiar și să locuiesc iar cu ai mei la întoarcere.

Dar de data asta, de data asta era altfel. De data asta m-am simțit al naibii de specială. Neam de neamu' meu nu ajunsese așa departe, iar eu eram și singură pe deasupra! Eram ca Charles Darwin în Galapagos doar că eu nu descopeream țestoase și pinguini ci australieni, columbieni și alte ființe din astea migratoare exotice cum nu mai cunoscusem până atunci.

Alt motiv pentru care mă simțeam specială a fost că toți îmi spuneau că, deși erau plecați de acasă de luni întregi, nu mai cunoscuseră alți români pe drum.

S-a umflat în mine simțul importanței la dimensiuni pe care nu știam că le poate atinge. Asta până când am văzut nemții proaspăt ieșiți din liceu în turul lor prin lume ca și cum mergeam eu în tabără la Năvodari în gimnaziu. Ei făceau la 19 ani ceva ce nu numai că nici nu mi-ar fi trecut prin gând că pot face la vârsta aia, dar n-aveam tocmai curaj să fac nici la 27.

Evident că m-am gândit la bani. M-am gândit mult și bine la cât sunt ei de bogați și românii de săraci, dar cunoscând tot mai mulți oameni, vorbind cu ei și analizându-mi propriul fel în care vedeam lumea mi-am dat seama că banii au fost ultima problemă care m-a ținut în loc.

Astea-s motivele la care am ajuns analizându-mi cu atenție și lamentare propria neputință închipuită:

1. N-am știut că pot

Dacă ții un purice într-un borcan timp de 3 zile, acesta va învăța că poate să sară doar jumătate din distanța care e capabil să o sară și va continua să sară jumătatea asta până când moare. Partea și mai interesantă e că inclusiv puii acestor pureci vor sări la jumătate de capacitate fără absolut niciun motiv temeinic.

Și noi suntem un fel de pui de pureci, copiii celor care au trăit sub regim comunist și n-au avut voie nici măcar să viseze la a ajunge mai departe de Moscova.

Tinerii nemți pe care i-am cunoscut nu numai că știau că nimic nu-i oprește să exploreze lumea, dar au avut probabil și multe exemple de oameni care făceau asta în jurul lor și poate chiar la ei în familie. În țările occidentale perioadele de căutare și umblat fără o direcție anume sunt nu doar tolerate ci și încurajate, iar backpackingul are la ei o istorie de 70 de ani.

E firesc să-ți vină ușor să pleci de acasă când comunitatea ta n-a fost niciodată ținută în borcan.

Ce am învățat din asta:

Să înțeleg că încă sunt într-un borcan, dar capacul nu e pus și pot să sar oricând. Trăim într-o lume conectată aproape în totalitate de internet în care șansele și posibilitățile mele pot fi egale cu ale unui neamț sau olandez și trebuie să profit de asta.

2. Am cerut sfaturi persoanelor nepotrivite

Ce faci când te ia o idee nebunească și îndrăzdneață, când nu mai poți să adormi noaptea din cauza unui vis care te roagă să-l transformi în realitate?

Dacă ești ca mine, te duci la ai tăi și la prieteni ca să le povestești despre cât ești de avangardist și să-i întrebi ce părere au despre asta. Uneori chestia asta iese bine: ei te încurajează, îți spun că e o idee minunată și te îndeamnă să-ți urmezi visurile.

Alteori (de cele mai multe ori) o să îți zică că habar n-ai despre ce vorbești, că nu-i cum crezi tu, că e greu, că e periculos sau imposibil. O să-ți dea un răspuns din prisma propriilor frici și dorințe. Bineînțeles că ai mei nu m-au încurajat să plec singură undeva pentru că se îngrijorau pentru mine. Habar n-aveau ce mă așteaptă acolo și de multe ori mi-au transmis și mie din frica lor chiar dacă era nejustificată.

Ce am învățat din asta:

Când vreau să fac ceva, mă înconjor cu oameni care au experiență în domeniul ăla, fie în persoană, fie virtual pe grupuri online, canale de youtube, forumuri etc.

Citatul meu preferat a devenit:

"Când pornești într-o călătorie, nu căuta sfaturi de la cei care n-au plecat niciodată de acasă." Rumi

3. Mi-a fost frică

Frica... vechea și nelipsita mea companioană. Normal că mi-a fost frică. Dacă nu ți-e un pic frică, nu ești pe drumul cel bun.

Mi-a fost frică, dar nu că o să fiu tâlhărită sau că o să mor. Mi-era teamă că o să urăsc singurătatea (sau mai rău, o să cunosc oameni enervanți), că nu o să mă descurc și că o să fiu anxioasă cum sunt de multe ori în situații noi.

Când eram mai tânără fugeam disperată de orice mă scotea din bula mea confortabilă de mers la mall și la petreceri și habar n-aveam că lucrurile care te sperie sunt exact alea pe care trebuie să le înfunți (în limita bunului-simț, bineînțeles). Voiam să fac lucruri remarcabile, dar când venea vorba de a le face îmi căutam scuze ca să nu le încep.

Ce am învățat din asta

De ce ți-e frică nu prea scapi și  mai bine te arunci tu în situațiile care te sperie decât să te trezești involuntar în ele. Și bine-nțeles minunatul clișeu că magia se întâmplă în afara zonei de confort.

4. N-am avut bani

Normal că n-am avut bani dacă n-am lucrat. Am făcut o facultate și n-am lucrat. Am stat să mă gândesc ce să fac cu viața mea și n-am lucrat, apoi am început altă facultate și... ați prins voi ideea. La fel cum nu-i promovată cultura călătoritului printre tinerii români, nu e promovată nici cultura muncitului.

Cu siguranță nu toată lumea a avut parte de atăta sprijin de la părinți și probabil lucrurile s-au schimbat în ultimii ani, dar în continuare, mulți tineri români preferă să aștepte bani de la părinți decât să lucreze. Și nu, nu e doar vina lor. Sunt crescuți cu un singur țel și anume de a merge la facultate ca și cum asta le-ar rezolva toate problemele-n n viață și insuflându-li-se un fel de aversiune față de munca "de jos". Asta a fost și unul din motivele pentru care n-am plecat cu work&travel sau workaway, deși acum sunt sigură că ar fi fost experiențe faine, oricât de grea ar fi fost munca.

Ce am învățat din asta:

Lipsa banilor e doar un pretext cu care mă consolez atunci când mi-e frică să mă dedic unei dorințe. Și să nu mai stau și să aștept să se schimbe ceva de la sine, că stau degeaba.

5. Am fost sclifosită

Când am ajuns în Kuta, Bali în 2016 am căutat pe Tripadvisor un restaurant. L-am ales pe cel de pe locul 2 pentru că review-urile spuneau că-i ieftin și bun. Perfect.

Acolo, sclifosita din mine a avut un șoc. Localul era sărăcăcios și nu tocmai curat, un fel de bodegă românească de pe marginea drumului unde opresc șoferii de maxitaxi să-și bea cafeaua. Cu toate astea era plin și abia ne-am înghesuit la o masă cu niște olandezi și nemți care n-aveau absolut nicio problemă cu a fi acolo. 

În mintea mea de româncă era încă întipărită ideea că atunci când ieși din țară, mergi în vacanță și atunci când mergi în vacanță trebuie să fie mai frumos decât la tine-n România.

Dar călătoritul nu trebuie să fie așa. Când călătorești experimentezi cultura locului, cu bune, cu rele, uneori cu gunoaie și sărăcie. A fost amuzant pentru mine să realizez că eu, care veneam dintr-o țară atât de săracă, aveam o mai mare problemă cu traiul din Asia de sud est decât cei din țări unde sărăcia este aproape inexistentă.

Ce am învățat din asta:

Că viața-i pus și simplu mai interesantă și lumea-i mai mare atunci când nu ai figuri.

Vezi tu, nu-i vorba nici de curaj, nici de bani. Dacă aștepți că într-o zi o să vină curajul peste tine, aștepți degeaba. Ideea-i să faci ceea ce vrei să faci în pofida lipsei de curaj. La fel cum pofta vine mâncând, la fel și curajul vine făcând... sau în cazul meu, plecând.

Iar când vine vorba de bani, în mod paradoxal, oamenii pe care i-am cunoscut care călătoreau cel mai mult aveau cei mai puțini bani, erau dispuși să facă muncile cele mai grele și să se mulțumească cu cele mai modeste condiții.

În final, e doar vorba de cât de mult îți dorești și la cate gânduri limitative ești gata să renunți.