Prima oară singură în Asia

18.03.2021

Cum am experimentat prima călătorie solo și de ce am continuat

Unii oameni se nasc curioși și fascinați de ce găsesc în jurul lor. Află de mici cât de minunată poate fi lumea dacă o privești cum trebuie și-s atât de atrași de ea încât nici frica și nici ideile altora despre cum ar trebui să trăiască nu-i poate împiedica să urmeze drumul care-i strigă. Unii oameni trăiesc aventurile care inspiră scenarii de film și vin cu idei care schimbă lumea. Unii oameni știu ce vor și o declară cu mândrie.

Eu nu-s așa.

După ce am terminat facultatea, m-am trezit în situația nevestelor care află că soțul vrea să divorțeze după 25 de ani de căsnicie. Am trait cu mine zi de zi, dar nu știam cine sunt, ce-mi place și ce vreau. De fapt, știam toate astea și atunci, le știu și acum și cred că oricine știe cine este în esență, dar răspunsurile-s îngropate adânc sub toate straturile de îndemnuri, păreri și sfaturi pe care le auzim toată viața și e nevoie de curaj, mult curaj ca să te apuci să sapi.

Găsești printre ele lucruri pe care ți-e rușine să le vezi: scheletele viselor din copilărie, fantomele oamenilor care te-au marcat, poze cu dorințele tale ascunse pe care credeai ca le-ai ars demult.

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Nu-ți va plăcea în ce se transformă lucrurile pe care încerci să le ignori.

Când o apuci pe drumul spre cine ești, începi călătoria cu adevărat importantă: aia spre cine vrei să fii.

Ca sa afli cine vrei să fii, priveste înspre cei pe care îi admiri.

Eu îi admiram pe cei nebuni și curajoși, cei care călătoreau, mai ales cei care plecau pe termen lung, cu bani puțini, cei cu povești despre nopți dormite sub stele și călătorii cu trenuri infecte, despre întâlniri cu animale pe care altă dată credeau că le pot vedea doar în documentare și despre gesturi de prietenie venite de la oameni cu care se puteau întelege numai prin zâmbete și semne, cei care-ți umpleau inima cu atâta iubire pentru lume încât simțeau să o împărtășească apoi și cu alții.

Așa voiam să fiu, dar nu eram.

Eu și curajul existam în galaxii diferite.

În facultate am vrut să plec în State cu Work&Travel, dar n-am avut curaj. Am vrut să fac un master la Londra, dar n-am avut curaj. Am vrut să predau engleza in Vietnam, dar n-am avut curaj. Am vrut sa fac multe, dar n-am avut curaj.

Așa că după ce m-am întors din prima călătorie singură din Thailanda și lumea mi-a spus că sunt curajoasă, m-am apărat de cuvintele lor de teamă să nu simtă frica asta atât de familiară și să regrete ca mi-au atribuit calități atât de nobile.

Plecasem in Thailanda singură, deși nu așa fusese plănuit. Nici n-a fost nevoie de curaj pentru că nu mi-a fost frica. Citisem de-a lungul timpului multe povești de-ale backpackerilor pe net, știam că Thailanda e o țară sigură, cu mulți turiști și mai ales multe femei care călătoresc singure.

Pe avion zâmbesc, mândră de situația în care mă pusesem, ca și cum făceam vreun bine omenirii că plecam singură în vacanță.

Când ajung în aeroport in Phuket în schimb, lucrurile se schimbă puțin. În față la taxiuri așteaptă la coadă turiștii: grupuri, cupluri, familii.

Eu stiam de pe net că-i plin de backpackeri și sigur găsesc pe cineva cu care să împart o mașină. Unde-s backpackerii?

Dupa 15 minute de dezorientare, mă urc într-un taxi singură și plec spre hostelul pe care-l rezervasem de acasă.

In cameră, 2 băieți și o fată dorm sau stau cu ochii-n telefon. Observ că unul dintre ei avea un geamantan imens dupa el. Backpackerii ar trebui să aibă rucsac, nu?

Nu vorbesc cu nimeni.

In pat, îmi simt anxietățile cum se urcă pe mine ca furnicile când te așezi în mușuroi. Îmi dau seama că sunt departe și singură, îmi amintesc că-s rușinoasă, reiau în minte fiecare fază din viața mea când nu spusesem lucrul potrivit. Încep să regret că venisem.

"Tu nu esti facută pentru asta, ce cauti aici?! Mai bine te împăcai cu fostul și veneați împreună." Îmi plâng de milă că-s singură-n paradis și adorm.

A doua zi, mă trezesc și mă pregătesc să plec pe insula pe care îmi planificasem să petrec primele zile. Îl aud pe tipul cu geamantan mare cum povestește cu fata din camera. Spune că are feribot mai târziu fix spre insula aia, Phi Phi, una dintre cele mai faimoase din Thailanda. Intru cu ei în vorbă. Aflu că tipa e unguroaică și că el e spaniol, are 30 de ani și călătorește 4 luni în Asia. Are geamantanul ăla uriaș pentru că se intoarce acasă după un an de muncă în Australia, la fel ca mulți alții pe care urma sa îi cunosc.

Stabilim să împărțim taxiul până în port ca să prindem același feribot.

Nu era genul de om cu care sa fiu prietenă acasă, dar ne-am înțeles bine, cum pățesc de multe ori românii cu spaniolii.

Aleg pe insulă același hostel la care stă și el. Doar n-aveam de gând să mă despart deja de prima persoană cu care am avut un minim de comunicare, cine știe dacă mai apuc să vorbesc cu cineva până să plec înapoi acasă?

Dar lucrurile pe Phi Phi merg altfel. La hostel, angajații și cazații toți îmi zâmbesc și mă salută. Încep să intre, rând pe rând, în vorbă cu mine. "De unde ești? Cum te cheamă? Încotro te indrepți? Cât călătorești?"

În câteva minute se formează un grup care pleaca la plajă și mă lipesc și eu cu spaniolu'.

Așa incepe primul meu contact adevărat cu călătorii. Le aflu poveștile, primele dintr-un lung șir care avea să vină.

În urmatoarele zile călătoresc cu spaniolu', o canadiancă de origine koreana de 33 de ani care-și dăduse demisia de la slujba de bucătar ca să călătorească 3 luni si un neamț cu tată brazilian de 28 care călătorește iernile pentru ca are o firmă de catering și lucrează doar vara.

Cunosc în fiecare zi oameni din toate colțurile lumii care călătoresc singuri. Nu am conexiune decât cu cațiva dar îi ascult pe toți cu fascinație, le pun o gramadă de întrebări despre viețile lor de acasă, despre țările lor, despre unde au călătorit și cum e sa călătorești câte o lună, 2, 6, un an.

Un an de călătorit? Auzisem despre oamenii ăștia, văzusem videoclipurile lor pe youtube, le citisem articolele si postările de pe grupurile de Facebook dar acum îi aveam în față în carne si oase, la interviu. N-ai zice că internetul conține prea multe chestii adevărate dar uite-i, bă, pe ăștia, nomazii, chiar există!

Mi-au dat viața peste cap. Răspunsurile la întrebările lor mi-au generat o avalanșă de alte întrebări pe care să mi le pun eu, mie: românii de ce nu fac asta? E pentru ca suntem săraci? E pentru că înca nu ni s-au vindecat rănile comunismului? E pentru că suntem închiși la minte și speriați de nou?

Dar eu de ce nu făcusem asta?

De ce nu am muncit în facultate la fel ca mulți dintre ei ca să-mi strâng bani să călătoresc în vacanța de vară? De ce părinții mei nu m-au îndemnat să văd lumea cum au facut ai lor?

Ajung la concluziile ca ei sunt bogați, norocoși, favorizați de soartă, că viața nu-i corectă și că eu sunt o lașă leneșă care a ratat viața lor frumoasă de tineri nebuni și liberi.

Îmi plâng din nou de milă.

Am stat 2 saptămâni în Thailanda atunci și am vizitat 4 insule. Din astea 2 săptămâni vreo 2-3 zile am fost singură. Dar când călătorești cu rucsacul în spate și dormi la hostel, nu ești niciodată cu adevărat singur. Poate ca petreci o zi vizitând sau la plajă singur dar te trezești și te culci cu oameni în jur și vorbesti implicit în fiecare zi cu câte cineva. Am incercat să fiu mereu înconjurată de oameni pentru că mi-era teama să stau prea mult doar eu cu gândurile și întrebările mele noi, dar atunci când am stat, am învătat să-mi apreciez prezența un pic mai mult, am învățat că doar eu știu cine sunt și ce mă face fericită, că pot să mă bazez pe mine și să-mi fiu prieten.

Așa am început sa călătoresc. Până atunci fusesem doar în vacanțe. Am plecat din Thailanda atunci cu o multime de întrebări, pentru multe dintre ele încă-mi caut răspunsul. Faptul ca i-am intalnit pe toți oamenii ăia și am văzut cum e sa iți trăiești viața după proprii termeni a fost catalizatorul. Am inceput să văd tot mai clar că tot ce te oprește să faci ce iți dorești să faci sunt frica, rușinea si sentimentul că tu nu meriți. Înca sunt la lecția asta după 2 ani și mă bucur de proces.

Când călătoresc, o fac singură, în condiții modeste. Uneori îmi iau o cameră numai pentru mine, dar aleg de obicei hosteluri ieftine unde dorm cu alți călători în aceeași camera și mănânc de multe ori în locuri cu scaune din plastic.

Călătoresc ca o "boschetara" pentru ca vreau sa vad lumea, toată. Pentru că momentan așa îmi permit să o fac, că mă-nțeleg bine cu ceilalți "boschetari" pe care îi întâlnesc pe drum și pentru că-mi place tot ce învăț în stilul ăsta.

Călătoresc așa pentru că de fiecare dată e ca o viață-ntreagă la scară mica. Fiecare zi e un film. În fiecare zi apar personaje noi, situații noi, sentimente noi, fie ele bune sau rele. Lumea devine un pic mai mare și mai puțin infricoșătoare și lumea mea interioară devine mai mare și mai puțin înfricoșătoare.

Fiecare o sa aibă o părere despre mine și ce fac în funcție de cum vede lumea în general. Poți să mă vezi norocoasă sau nebună, privilegiată, disperata dupa atenție, curajoasă, masochista.

Mi-ar plăcea să mă vezi ca pe cineva care a vrut ceva si n-a mai căutat scuzele pentru care nu poate și sper că si tu vei face la fel. Dar până la urmă, e doar treaba ta.


© 2020 Liberi.ro. Toate drepturile rezervate.
Creat cu Webnode
Creați un site gratuit!